Job

Am urcat un munte

Sunt lucuri pe care le faci o dată în viață și, de aceea, devin pline de semnificație și merită să fie povestite și altora. Acum o săptămâna, am urcat pe Moldoveanu, cel mai înalt vârf din România. Am făcut parte dintr-o echipă formată din 16 oameni, în cadrul proiectului Făgărașul Speranței: doi pacienți care suferă de o boală autoimună au vrut să demonstreze că pot avea mai mult decât o viață normală, că pot face performanță.

Puteți afla mai multe despre acest proiect
urmărind pe Youtube reportajul pe care l-am realizat
pentru Asociația Pacienților cu Afecțiuni Autoimune.

Pentru mine, această călătorie a fost o mare încercare, pe care n-aveam idee dacă o pot duce la capăt.

Știam că vom merge opt ore pe munte, dar nu îmi imaginam ce înseamnă aceste opt ore. Urcuș printre pietre, rucsac greu, inima ieșind din piept, genunchi fără putere. Citisem despre Fereastra Zmeilor și despre trecătoarea “La trei pași de moarte”, dar nu mă mai cățărasem niciodată pe stânci țînându-mă de lanțuri. Noroc că, făcând echipa cu Ana-Maria și cu domnul profesor Diculescu, ne-am jucat tot drumul de-a “autobuzul de creastă“. 

Și așa, încet-încet, am ajuns la cabana Podragu. Acolo, surpriză! Nu aveam apă curentă în cabană. Să n-avem apă caldă, la asta mă așteptam, dar să nu existe chiuvetă și să fim nevoite să ne spălăm la izvor sau în lac, asta a fost ceva neașteptat și neplăcut. Până la urmă, am ajuns se ne învățăm cu situația și, dacă mai stăteam câteva zile acolo, probabil că ar fi început să ne și placă frigul înțepător și apa la temperatura de două grade Celsius.

Trecând peste astea, urcușul spre vârful Moldoveanu a fost o experiență unică. În viață mea nu am văzut, pe viu, atâta măreție. Creste muntoase aliniate una în spatele alteia, acoperite de iarbă gălbuie și pietre sau cu păduri de brazi în care nu a călcat niciun om, albii secate prin care curg apele primăvara, când se topește zăpada, ici și colo câte o floricică, nori albi ca laptele, aerul tare cu care îți umpleai plămânii.

Urcușul spre vârful Vistea părea dificil dar, cu antrenamentul zilei anterioare și fără bagaj, a fost chiar suportabil. Oricum, aveam în fața ochilor obiectivul. Vedeam vârful Moldoveanu și oamenii care deja ajunseseră acolo și știam că mai e puțin.

Sus, pe vârf, toată lumea din echipa era foarte fericită. Pentru un om al muntelui, probabil că nu este mare lucru să ajungi la 2544 de metri. Pentru noi, însă, cei neantrenați, cei comozi, cei nu foarte tineri, cei bolnavi, pentru noi a fost un lucru extraordinar.

Și mi-am amintit atunci de primul șef al Salvamontului, domnul Mihai Sârbu, care mi-a povestit într-un interviu că este mândru că a reușit să urce pe Mont Blanc. Am înțeles atunci, rațional, ce vrea să spună, dar abia când am ajuns și eu în vârful muntelui meu personal i-am înțeles emoția.

Nu știu dacă eu voi mai ajunge vreodată să urc pe un munte atât de înalt. De aceea, cred că această expediție este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am făcut. Am participat la un proiect unic în țară noastră, am făcut parte dintr-o echipa unită, am luptat pentru o idee alături de alți oameni. Mi-am făcut prieteni de care, la nici măcar o săptămâna de la despărțire, deja îmi e dor.

Dincolo de asta, urcușul pe munte a însemnat, pentru fiecare dintre noi, depășirea propriilor limite. Am înțeles ce neînsemnată este respirația mea în fața vântului de pe creastă. Am înțeles ce loc mic ocup eu, în comparație cu măreția crestelor. Am înțeles ce scurtă e viață mea față de mileniile stâncilor pe care urcăm.

Am înțeles toate astea și nu mi-a fost deloc frică.

Foto © Loredana Dumitrascu