Arta

Tipografic majuscul si copilaria anilor ’80

Pentru cei care au copilărit în anii ’80, comunismul nu a fost regimul opresiv și criminal pe care îl evocă acum cărțile de istorie. Pentru noi, comunismul a însemnat Mihaela, Bălănel și Miaunel, “Nu zaietz, pagadi”, genericul de la Telecinemateca, Corina Chiriac și Strada Speranței, la parter, manifestațiile de 23 August pe stadion, cu fustițe plisate și panglici, la care te distrai cu colegii de clasă, cântecele comuniste cu melodii săltărețe și motivaționale, cuvântările plictisitoare ale lui Ceaușescu, pe care apoi mama trebuia să le conspecteze pentru ora de Constituție, în timp ce copilul făcea exerciții la algebră, excursiile la depănușat porumb în care te băteai cu coceni și inventai poezii lungi despre colegii de clasă.

Piesa de teatru Tipografic majuscul de la Teatrul Odeon este, însă, povestea unui băiat care era destul de mare că să înceapă să gândească cu mintea lui. Este vorba despre un licean care, la începutul anilor ’80, a început să asculte Radio Europa Liberă și care, încet-încet, a început să devină conștient de limitările și nedreptățile din țară. Unele dintre acestea i-ar fi fost necunoscute, fiind foarte tânăr, dar pentru că le auzea la radio, credea că ele chiar se întâmplă.

Cu inocența și pasiunea unui adolescent, el scrie pe ziduri mesaje anticomuniste, cu singurul scop de a deschide ochii oamenilor și de a-i motiva să schimbe ceva. El dorea că oamenii să cunoască Adevărul. Piesa are la bază unul dintre dosarele fostei securități, Dosarul nr. 738 “Elevul”, și este povestea lui Mugur Călinescu, unul dintre eroii necunoscuți din vremea comunismului.

Deși subiectul poate părea neinteresant pentru publicul larg, ci mai degrabă destinat celor care studiază istoria, piesa Tipograf majuscul merită văzută. Cred că cea mai puternică emoție este revolta: față de sistemul care spală creiere și sufocă orice încercare de a te exprimă liber. Față de tatăl care nu se implică în viață fiului său. Față de foștii securiști, care nu își recunosc vina și scapă nepedepsiti. Față de oamenii politici actuali, foști securiști, din cauza cărora românii o duc în continuare foarte rău.

Dar, pe lângă revoltă și tristețe, au fost și alte emoții pozitive, datorate amintirilor frumoase din copilărie. Nostalgie și familiaritate. Un tânăr de 20 de ani ar înțelege piesă, dar nu ar avea emoții contradictorii. Pentru el, comunismul e istorie. Pentru noi, cei născuți în anii ’70, comunismul înseamnă copilărie.

Foto: Teatrul Odeon