La munca

1001 servicii (scurtă biografie)

Acest articol a fost publicat pe site-ul www.121.ro pe data de 15 septembrie 2005

Amețesc uneori când mă gândesc la toate locurile unde am lucrat, la toți oamenii cu care am împărtășit idealuri și am luptat pentru atingerea lor. Pentru mine problema nu a fost ce profesie să aleg, ci la ce să renunț. În urmă cu trei ani, însă, mi-am găsit drumul. Pentru mine, nu este o carieră. Este fostul meu hobby, transformat acum în profesie. Curiozitatea și pasiunea mă fac să merg mai departe, într-un domeniu care cere viziune, răbdare și perseverență.

Zâmbiți? Vă rog!

Atunci când aud oamenii că sunt medic dentist, duc mâna la falcă și spun „aoleu”, zâmbind ușor. „Voi, stomatologii, aveți bani mulți”, îmi spun ei convinși. Se prea poate să aibă dreptate, ridic eu din umeri. Banii. Iată un motiv suficient de puternic pentru a face șase ani de facultate. Pentru mine, stomatologia a fost încercarea de a deveni ceea ce se așteptau cei din jur să devin: medic, fiindcă toți copiii buni dădeau la medicină.

Am știut că nu îmi place, însă mi-am abătut atenția de la această evidență având diferite hobby-uri. Și am învățat fiindcă eram conștiincioasă. Am petrecut câteva luni într-un cabinet privat, lângă o doctoriță drăguță și foarte pasionată de ceea ce făcea. Calmă și meticuloasă, din mâinile ei ieșeau adevărate bijuterii din compozit fotopolimerizabil. Aproape că mă molipsisem și eu în momentul în care a plecat în Australia. Căuta o viață mai bună. Am trecut apoi pe rând printr-un cabinet școlar și printr-o clinică, din ce în ce mai convinsă că ceva nu e în regulă. Aveam nevoie de o schimbare.

The Sound of Music

Părințîi mei m-au întrebat: Îți place? Vrei să cânți la pian? Iar eu am spus: Da! Și în scurt timp m-am trezit în camera cu un monstru maroniu cu clapele de fildeș și cu placă de bronz. Îmi plăceau foarte mult concertele de la Teatrul Liric din Constanța, detestam studiul individual. Doamna Lia, profesoara, era o artistă adevărată. Rând pe rând deveneam Eliza din “My Fair Lady”, soldățel în garda din “Carmen” sau Suzana, cea care plângea pentru cowboy-ul din Alabama, posesor al unui banjo.

Prin adolescență am devenit pianist corepetitor amator și binevoitor iar mai apoi am cântat în tot soiul de coruri, corulete, grupulețe și formații. Turnee. Scenă. Reflectoare. Jazz. Sound, corul în care m-am simțit minunat, împlinește în curând zece ani de existență. Casa Studenților. Cei mai simpatici muzicieni pe care i-am întâlnit, care cântă pur și simplu pentru că nu pot trăi fără muzică. Munceam toată ziua pentru a plăti lecții de canto, ajunsesem suficient de bună pentru a trece de admiterea la Academia de Muzică. Am înțeles însă că, deși îmi place enorm să cânt, în altă parte este vocația mea.

O datorie plătită

În acea perioada eram studentă la un curs postuniversitar de jurnalism. Era modul în care îmi plăteam eu o datorie față de mine însămi. Când eram în clasa a IX-a, imediat după revoluție, în liceul meu Ovidius, doi băieți (Ivașcu și Ceară, îi țin minte) au avut inițiativa de a edita o revistă. Ovidius. În Constanța. Mie mi-a plăcut atât de mult ideea, încât mi-am propus să ajung redactor. Am reușit prin clasa a unsprezecea și am scris în același timp și la ziarul Cuget Liber, îndrumată fiind de redactorul cultural, doamna Aurelia Lăpușan. M-am gândit eu atunci: jurnalist pot să fiu făcând medicină, dar invers… mai greu. Așa că nu mi-am continuat carieră de jurnalist, dar imediat cum am avut posibilitatea, am vrut să văd ce am pierdut.

La respectivul curs am descoperit însă altceva: că relațiile publice mi se potrivesc că o mănușă. Ce aleg? Aveam 26 de ani. Absolvisem o facultate. Lucrăm într-un cabinet. Învățăm jurnalism. Cântăm. Mă fermecase domeniul cel nou, PR-ul. Habar nu aveam ce să fac, ce să aleg, încotro să o apuc.

Până la urmă, am luat taurul de coarne și am zis: „Gata! De acum înainte fac numai ce simt că mi se potrivește!”. M-am înscris la relații publice, la SNSPA. Mi-am căutat de lucru în mass media (dezolant, o mulțime de refuzuri, cum, stomatolog și vrei să scrii?). Până la urmă, au „pariat” pe mine săptămânalul Viață Medicală, unde sunt în continuare colaborator și postul de radio „Vocea Speranței” (emisiuni de sănătate în fiecare marți, cazuri disperate, boli terminale, discuții la telefon seară, chiar și vizite la domiciliu, pentru că mă implic, nu-i așa?).

A urmat un episod foarte drăguț: revista Mami. Interviuri, cuvinte noi în vocabular (micuțul, prichindelul, spiridușul, bebelușul), dar mai ales forumurile de pe internet ale mămicilor, de unde aflăm cum e viață dincolo de cartea de pediatrie.

Din nou stoma

În acel moment totul părea stabilit: relații publice voi face. Dar știți cum se spune, destinului îi place să se joace cu noi și să încurce ițele. În 2002, s-a scos la concurs un post de preparator universitar la catedră de Sănătate orală din Facultatea de Stomatologie. Am dat examen și iată-mă în învățământ, înapoi în domeniul de unde am plecat. Este fascinant: care sunt factorii care conduc la boală? cum promovăm sănătatea? cum diminuăm teamă de stomatolog pe care cei mai mulți oameni o mărturisesc? Cum vorbim cu pacientul? Și așa mai departe.

Studenții sunt simpatici și cooperanți (excepțiile întăresc regula) și nu te lasă niciodată să te plictisești. DAR… (va așteptați la asta, nu-i așa?) viața e scumpă, iar banii sunt puțini. Și de aceea, anul trecut în vara am început să îmi caut încă o slujba. Serviciul ideal L-am găsit de curând. După un lung șir de interviuri, am renunțat să mai caut. De Ziua Femeii am cunoscut-o absolut întâmplător pe Zână cea Bună, care mi-a vândut un pont: Superbebe face angajări. Repede, trimite un CV, elaborează un proiect, susține-l cu entuziasm, anunță-i pe mămica și tăticu (și pe bunica), unde este biroul?, vine 1 Iunie, cumpără mouse, cumpără cană potrivită, banner up, media plan, agenții, casting, sampling… Și uite așa au trecut aproape patru luni.

Sunt îndrăgostită de brandul Superbebe, fiecare zi de lucru este o nouă provocare. Mă distrez de minune la evenimente, Bugs Bunny e amicul meu iar dacă veniți pe la Cațavencu, departamentul marketing, să știți că biroul cu jucării este al meu.

Așadar… Ceea ce contează este să știi pe ce drum îți dorești cu adevărat să mergi. Dacă ai făcut la un moment dat o alegere greșită, nu-i sfârșitul lumii. Poți să te răzgândești oricând și să o iei de la capăt. Chiar și la 55 de ani. Nu există profesie sau loc de muncă fără probleme. Secretul este să nu te împiedici în ele și să mergi întotdeauna mai departe. Nu există alegere care să nu implice o renunțare. Încerc să îmi imaginez cum ar fi fost viață mea dacă deveneam muzician, dar nu prea pot. Nu ar mai fi fost viața mea. Eu am ajuns aici, încerc să trăiesc cât mai frumos, să îmi depășesc permanent ceea ce consideam că sunt limitele, să îmi păstrez capacitatea de a visa și respectul față de oameni.