Arta

Zilele birmaneze ale unei femei “cum se cade”

În vacanța asta am citit o carte scrisă de George Orwell, „Zile birmaneze”, publicată la editura Polirom. Nu este la fel de fascinantă că „1984” sau „Ferma animalelor”, dar are ceva care te prinde.

Căldura înăbușitoare și ploile nesfârșite făceau locul insuportabil. Coloniștii englezi păstrau distanța față de băștinași, pe care îi considerau ființe inferioare (ce surpriza!). Aveau un club care cu greu ar fi putut reprezenta un colț britanic în sălbăticie. Totul era sordid și îmbibat cu transpirație. Armata asigura o liniște aparentă, în spatele căreia activitățile comerciale se puteau desfășura în voie. Englezii din Orient, pukka sahib, trăiau într-o lume sufocantă și ridicolă, în care orice cuvânt era cenzurat.

Personajul principal al cărții este Flory, un englez ofilit în vârstă de 35 de ani, îmbătrânit de viațadezordonată și de băutură. Petrecea câteva luni pe an în junglă, având o afacere cu cherestea. Prins în capcana traiului său, fără șansa de a face schimbări, Flory se simte foarte singur. Pentru el, întoarcerea în Anglia nu este o opțiune. Îi place Birmania, oamenii i se par interesanți iar obiceiurile pitoreșți. Ceea ce îl macină însă este lipsa unui prieten la fel că el, care să înțeleagă și să aprecieze culoarea locală. Tot ceea ce iubea el la băștinași era considerat de compatrioții săi nepotrivit, aberant.

Libertatea expresiei este de neimaginat. Toate celelalte libertăți sunt permise. Eșți liber să fii bețiv, trântor, laș, lasciv, ești liber să muști pe la spate; dar nu ești liber să gândești cu propria-ți minte. Părerea asupra oricărui lucru presupus a avea o oarecare importanță îți e dictată de codul pentru pukka sahib.

Elizabeth, singura tânără necăsătorită din colonie, urăște mirosurile, obiceiurile și oamenii din jur și își dorește o viață liniștită, englezească, petrecută numai între albi. Negri, „babu soioși și inculți”, erau pentru ea puțin mai presus decât animalele. În plus, datorită trecutului ei, tot ce aducea a artă și tendință intelectuală o înspăimânta și i se părea insuportabil.

Iubirea lui Flory pentru Elisabeth este, din această cauză, sortită eșecului. Nevoia lui de a avea pe cineva cu care să comunice era atât de mare, încât o sufoca, o plictisea și o făcea să se teamă de tot ce îi plăcea lui. Ideile lui despre frumusețea locurilor și neobișnuitul obiceiurilor băștinașilor îi provocau silă. Nu putea discuta cu ea decât banalități. Elisabeth avea un aer ușuratic și spumos, care târa orice cuvânt la nivelul sporovăielilor de la club. Nu îl înțelegea pe Flory și îl condamna cu ușurință pentru tot ceea ce reprezenta el. Singură ei dorință era să se așeze la casă ei, să aibă un soț decent care să-i asigure confortul și lângă care să își poată îndeplini îndatoririle de soție.


Așa caracterizează Carl Gustav Jung femeia caracterizată de simțire extravertita, femeia care „iubește” numai și numai bărbatul „potrivit”. El este potrivit nu pentru că place esenței subiective, ascunse, a femeii, ci pentru că el corespunde în ce privește situația, vârsta, rangul, averea, respectabilitatea familiei sale. Aceste femei sunt soții și mame bune; ele pot simți așa „cum se cade” doar atâta timp cât nimic altceva nu tulbură sentimentul. Ele sunt recompensate de societate și „fac cărțile”.

Cam așa arată și lumea noastră azi. Ceea ce societatea vrea de la noi este considerat bun, „cum se cade” și dezirabil. Orice altceva este anormal. Oamenii care nu se arată convinși de superioritatea necondiționată a obiectivului sunt adesea considerați nedemni de încredere, necompetitivi, lipsiți de rațiune, dezechilibrați, oarecum inferiori.

Totuși, uităm că orice percepție și orice cunoaștere sunt determinate atât obiectiv, cât și subiectiv. Nu avem cum să evaluăm o lume pe care subiectul nu o poate asimila, pe care nu o putem percepe în toată profunzimea ei. Subiectul este omul, subiectul suntem noi și de aceea „subiectivul” este o realitate la fel de bine întemeiată ca și obiectul exterior.

Evident, avem mai multe șanse de a ne adapta și de a ne schimbă aspecte ale vieții decât sărmanul Flory. Totuși, astfel de oameni există printre noi și se chinuie, neînțeleși de majoritatea superficială și corect integrată social. Ar trebui făcut un club al oamenilor care simt mai mult, care gândesc mai profund și refuză să trăiască „cum se cade”, un loc în care ei să se adune și să vorbească, să se susțînă reciproc. Și în care nici un extravertit să nu aibă loc.