Arta

Sfârșitul meu, sfârșitul lumii

Am fost la premiera piesei lui Jean-Luc Lagarce E doar sfârșitul lumii, în regia lui Radu Afrim, la teatrul Odeon. 

La început, nu înțelegeam ce fac actorii ăia pe scenă și chiar începusem să mă plictisesc. Nu îmi venea să râd odată cu sala.

Apoi, am început să simt nevoia de a fugi și a o lua de la capăt în altă parte, deși “stau bine”. Am simțit vinovăția de a nu fi nefericită, responsabilitatea de a-l face pe el fericit, senzația că eu sunt nimic, nostalgia după duminicile copilăriei, nevoia de a face aceleași lucruri și de a spune aceleași cuvinte, impulsul de a trânti un scaun, dorința de a dansa haotic, dorul de cineva plecat departe, îngrijorarea că oamenii nu mă iubesc pentru că eu nu i-am lăsat să o facă și, cu timpul, s-au obișnuit așa, teama că lumea nu se va sfârși decât pentru mine și că nu am apucat să strig de fericire.

Nu e o piesa care poate fi povestita. Trebuie trăită.

Leave a Reply