Stiinta & fantezie

Jocul lui Ender

Un copil genial este luat de lângă părinții lui și dus la Școala de Luptă, alături de alți puști superdotați. Ei sunt speranța omenirii în războiul împotriva Gândacilor, o specie extraterestră care amenință omenirea. Copiii merg la școală, dar principalul scop este să devină soldați eficienți și să se remarce ca lideri. Grupați în armate (Dragon, Salamandra, Șobolan) ei învață tehnici individuale și de echipă și se antrenează în imponderabilitate.

Ender este conducătorul care nu are nici o înfrângere și, la scurt timp, este promovat la Școala de Comandă. Interesantă este trăsătura care l-a propulsat la nivelul următor: deși nu era violent și nici antisocial, în momentul în care își punea dușmanul la pământ, îl distrugea cu totul, pentru a nu-i lăsa ocazia să se refacă și să riposteze.

La Școala de Comandă, Ender învață strategie și se joacă pe computer alături de cei mai străluciți dintre colegii lui. Simulările sunt extrem de solicitante, dușmanul este ingenios. Visele băiatului devin ciudate, el stabilește o legătură onirică cu dușmanul.

Finalul-surpriză, pe care nu îl dezvălui aici, te face să te întrebi care este diferența dintre realitate și joc, teatru, simulare, disimulare.

Jocul lui Ender este primul volum din seria cu același nume a scriitorului Orson Scot Card. O altă linie a narațiunii, din altă serie a aceluiași autor, urmărește aventurile lui Bean, colegul și prietenul lui Ender. Am găsit pe net un forum și un site cu grafice și cu cronologia celor două destine imaginare. Pe același forum sunt lungi discuții despre călătoriile spațiale și despre filote.

Cine știe când, poate că toate aceste teorii se vor dovedi reale, așa cum s-a întâmplat cu visul lui Jules Verne din cartea “De la Pământ la Lună”

Later edit: acest text a fost scris in anul 2007. Cinci ani mai târziu, Summit Entertainment & colaboratorii au scos ecranizarea romanului, cu Asa Butterfield, Harrison Ford și Ben Kingsley în rolurile principale. Fotografiile din articol sunt screenshoturi din film.

6 Comments

  • da. Orson Scott Card ataca, in fiecare din cartile lui Ender, cite o tema fundamentala. ceea ce spune e ca, de fapt, nu exista solutii.

    am fost socat sa vad ca mai exista OSC si in afara de Ender. “Worthing Saga” nu-i la fel da “catching”, nu are copii care sa ti se lipeasca de suflet sau “straini” rotofei si roz, nu a luat Hugo nici Nebula. dar rezoneaza, cumva, esential. inca ma bintuie fantome din cartea aceea. imi vine sa gindesc ca OSC a scris comercial (ciclul lui Ender) ca sa-si permita sa scrie profund cartea asta.

  • Mie imi place mai mult cum a scris Frank Herbert – mi se pare ca seria Dune e fascinanta! Traducerea lui Orson Scott Card in limba romana nu e cea mai reusita si in seria umbrelor, cand intra in probleme de geopolitica, bate cam mult apa in piua. Uite, o sa caut Eorthing Saga, sa vad daca ai dreptate 🙂

  • o, da. Frank Herbert a scris grandios si mistic. cartile _lui_ din seria Dune merita citite. e un clasic.

    admit ca mi se potrivesc mai mult scrierile lui Asimov (si nu numai fiindca lipseste din ele componenta mistica). sint optimiste. 🙂

  • Jocul lui Ender a fost una din cartile mele preferate din vremea liceului … dar dupa Dune. Interesant este ca la inceputul acestui an mi-am cumparat si volumul 4 din serie, dar inca n-am apucat sa-l citesc. Poate pentru ca acum sunt intr-o faza in care prefer sa citesc Ramtha :”>

Comments are closed.