Arta

Ghilgamesh și Ishtar

Ghilgamesh, regele orașului Uruk, era două treimi zeu și o treime om. El s-a luptat cu Enkidu, un bărbat crescut în sălbăticie, singurul care îi putea ține piept, și cu care a devenit apoi prieten și frate. Împreună, cei doi au avut parte de aventuri extraordinare: l-au ucis pe uriașul Huwawa și pe taurul cerului trimis de zeita Inanna.

Când Enkidu a murit, Ghilgamesh a înțeles că nu este nici el nemuritor și a început să caute prin întreaga lume nemurirea. El l-a întâlnit pe singurul om care a primit nemurirea de la zei, Utnapishtim, supraviețuitorul potopului. Acesta i-a dăruit lui Ghilgamesh o floare care, la bătrânețe, i-ar putea readuce tinerețea, însă pe drumul de întoarcere, un șarpe i-a furat floarea și a mâncat-o. Ghilgamesh a rămas nemuritor doar prin construcțiile și prin aventurile sale.

Cam asta este Epopeea lui Ghilgamesh, pusă în scenă la Teatrul Odeon de regizorul Dragoș Galgotiu. Dau copy/paște la declarația lui din comunicatul de presă: “Ceea ce m-a atras să fac Ghilgamesh pe o scenă de teatru, ceea ce mi s-a părut enorm de seducător în prima poveste scrisă a lumii, povestea în care cineva caută fericirea, se ia la bătaie cu imposibilul, apoi e tulburat de moarte și vrea nemurirea, vrea mereu ceva imposibil, ceea ce m-a atras e posibilitatea de-a trăi sau de-a retrăi pe scenă un vis al omenirii, unul dintre visele pe care le avem în noi, e desenat în noi, e scris în carne sau în suflet, nu e un vis personal, nu e o dorința personală, e mai intens, mai dureros, mai adânc înăuntru, trăiește în noi, e ca un secret mare, e ceva care animă irațional gesturile multor oameni, îi împinge spre ceva necunoscut, tulburându-i...”

Fiindcă nu-s critic de teatru, scriu ce m-a impresionat pe mine în piesă. Actorii de la Odeon reușesc, de fiecare dată, să transmită cu mare acuratețe emoțiile: de la iubire, atracție fizică,  la panică, anxietate existențială, ură, disperare, respingere, răzbunare.

Mi-au mai plăcut costumele – în special taurul cerului din poză – și hainele bogate, aurii, ale lui Ghilgamesh. Mi-a plăcut decorul de la început, cu niște cărți vechi, uriașe, în rafturi. Și scena cu acel cub transparent în care dansa o ființă înfășurată într-un giulgiu – mi-am imaginat cum ar fi să faci la psiholog testul cubului pe bune, teatrul Odeon ar avea în dotare decorul necesar!

Din revista Canava am citit că Inanna, zeiță iubirii, era denumită de către babilonieni Ishtar. Asta m-a făcut să o plac pe loc, fiindcă – chiar dacă în piesă avea un rol negativ, de iubită nestatornică și crudă – noi două ne cunoaștem de foarte mult timp. La Pergamon Museum, în Berlin, există o zonă dedicată civilizației asiro-babiloniene în care e reprodusă, la dimensiunile originale, poarta lui Ishtar (Ishtar Gate). Nu o poți uită, odată ce ai văzut-o, pentru că este foarte albastră și are margarete albe, dragoni și tauri.

Piesa durează trei ore, unele versuri se repetă că o litanie și sunt multe nume cu sonoritate ciudată. Cel mai bine este că, înainte de a merge la teatru, să citești un pic despre Ghilgamesh și civilizația babiloniană. Și despre potop, ca să vezi ce deosebiri sunt față de istoria lui Noe din cartea Genezei.

Foto © Mihaela Marin.