Idei

Iluzia apropierii

Voiam să scriu și eu azi un entry original dar, când am dat search pe google, am descoperit că subiectul e discutat, filmat și transmis la o televiziune importantă. Așa se întâmplă cu mai toate ideile în ziua de azi, iar oamenilor care nu-s geniali nu le rămâne decât să repete ce au zis alții, să citeze sursa și, eventual, să adauge o opinie personală legată de subiect.

Care este, totuși, subiectul non-original despre care vreau să scriu azi?

Despre cât de aproape ne simțim de cei cu care interacționăm zilnic în Social media. A fost o vreme când era la modă să ai blog. Acum, dacă nu exiști pe Facebook sau Twitter, oamenii uită de tine. Reversul medaliei: când intri zilnic în viața unui om cu știri, imagini amuzante, gânduri și imagini, direct de pe pagina lui de start, se va crea o iluzie a apropierii. Colegi și prieteni care nu s-au văzut de 20 de ani se simt la fel de aproape ca in anii de liceu. Străini care nu s-ar recunoaște pe stradă au impresia că se știu unii pe ceilalți de-o viață.

Această familiaritate, această iluzie a apropierii, pe identificare se bazează și campaniile online de marketing politic sau comercial. Potențialul este uriaș!

Să luăm, de exemplu, personalitățile care au cont pe twitter. Barak Obama are 2.669.819 de followers, iar Arnold Schwarzenegger 1.407.351. Îmi vine greu să cred că își administrează ei înșiși conturile și că, înainte de un discurs în Congres, bagă un update mic pe twitter. Oricum, ideea este că milioanele de oameni care îi urmăresc se familiarizează cu numele și acțiunile lor și, în felul acesta, când trebuie să pună ștampila pe buletinul de vot, îl aleg pe cel pe care îl simpatizează, pe cel care îi este cel mai familiar, pe cel care a pătruns cel mai frecvent în mintea și în casele lor.

Și încă un exemplu, care chiar mă interesează. Sunt tot felul de discuții pe net despre Stargate Universe: ba că are buget redus, ba că actorii sunt complet necunoscuți, ba că nu se întâmplă nimic și e plictisitor, ba, dimpotrivă, că e un serial profund cu multe implicații psihologice. Ce vreau eu să spun este că acest serial are o foarte bună promovare online: pe pagină oficială, pe alte site-uri gen GateWorld, dar mai ales pe twitter! Cei interesați pot găsi adresele actorilor și producătorilor pe Stargate Twitter Superfeed. Bun. Iată trei  exemple: David Hewlett are peste 19.700 de followers, David Blue – 16.358, iar Amanda Tapping și-a făcut cont pe twitter acum o luna și are deja peste 7.000 de followers. Oamenii comentează, se implica emoțional în viața actorilor și dau retweet la diferitele informații publicate de aceștia. Bineînțeles că nu primesc răspuns de la staruri, însă au senzația de apropiere. Serialul n-are decât de câștigat de pe urmă acestei iluzii.

Nu zic nu, există o mulțime de beneficii ale rețelelor sociale. Problema este că, dacă petreci prea puțin timp în compania oamenilor în carne și oase, începi să te obișnuiești cu stilul asta autist și nici măcar nu mai simți nevoia să ieși din iluzie.

5 Comments

  • Un fel de apropiere chiar exista, in virtual. As zice ca iluzia cea mai mare,mai mult decit aceea a apropierii, este iluzia sensului. Orice participant la viata virtuala (blog, facebook, tweeter) are impresia ca inseamna ceva pentru ceilalti. De fapt, fiecare vrea sa insemne ceva pentru celalalt, in timp ce nimanui nu-i pasa de celalalt. De aici iluzia ca insemnam ceva, in mediul virtual. Dar poat o sa dezvolt asta pe propriul meu blog, pt ca si eu sint unul dintre aia care cred ca inseamna ceva pt altii doar pt are blog 😛

  • A, pai nu-s de acord cu tine! Pentru mine, prietenii astia virtuali chiar inseamna ceva! Altfel nu le-as mai citi blogurile si nu as mai vorbi cu ei pe messenger. Sigur ca ar avea mai mult sens daca ne-am putea intalni in lumea reala dar, de cele mai multe ori, datorita timpului sau distantelor, acest lucru e limitat sau imposibil.

    Noi doi, de exemplu, ne-am cunoscut in mediul virtual si am facut o multime de lucruri pline de sens, folosindu-ne de internet ca mijloc de comunicare sau intalnindu-ne in lumea reala: am purtat conversatii interesante pe mess, am inregistrat emisiuni la radio, am mancat, ne-am uitat la un film, etc.

    Ideea e ca mediul virtual poate fi o anticamera a lumii reale sau poate sa iti acapareze intreaga viata si atunci nu mai e chiar asa sanatos.

  • hahaha! superb!

    “Noi doi, de exemplu, … am facut o multime de lucruri pline de sens… : … am mancat,”

    “…nu mai e asa sanatos” – sorry, dar ceva nu-mi suna bine. asa cum o percep eu, existenta in virtual are virtutile ei. e mai mult o atingere a mintilor decit a fiintelor.

    ce inseamna “acapareze intreaga viata”, de fapt? de unde vine? e clar ca nu poti minca in virtual, nu poti respira aer curat, nu poti face sex cu alta persoana si nici nu poti explora direct, cu propriile simturi, lumea. dar poti mult mai usor explora idei.

    vrem sau nu sa concedem, virtualul devine o parte din viata.

    sigur, exista viata in afara virtualului, dar… e incompleta. ~grin~

  • Hehe, Bursucule, poti sa faci misto cat vrei, a manca e o activitate plina de sens pentru mine.
    Mie mi se pare ca, in lumea virtuala, nu se ating doar ideile, ci toate lucrurile care pot fi comunicate prin cuvinte, imagini si sunete. Iti dai seama ca n-o sa scriu niciodata impotriva lumii virtuale, insa trec acum printr-o perioada in care am mult de lucru pe calculator si deadline-uri presante. De aceea, echilibrul dintre real si virtual este evident perturbat. Simt cum, pe zi ce trece, am din ce in ce mai putina nevoie sa vorbesc cu oamenii in lumea reala.

    Cred ca, dupa ce-mi voi termina teza de doctorat (daca o voi termina), o sa depasesc aceasta faza.

Comments are closed.