Idei

Andre Moreau: citate despre dragoste

Majoritatea oamenilor cred că dragostea este ceva în doi, care începe cu atracția: mă simt atras de celălalt și îl iubesc. Dar, în mod fundamental, dragostea reușită începe în interiorul meu: mă iubesc și sunt plin de iubire, îmi place viața, ceea ce creez, ceea ce văd, oamenii pe care îi întâlnesc. În această stare de dragoste, dacă întâlnesc o persoană care mă atrage și care mă iubește, atunci curentul se formează și dragostea, aceeași dragoste, se trăiește în doi, într-un mod viu și bogat.

Creez mai întâi în mine ceea ce-mi place

în relația mea cu celălalt.

Încerc să mă ascult pe mine în fiecare moment al existenței mele, să mă aud și să mă înțeleg atunci când vorbesc. Încerc să mă recunosc și să mă apreciez. În sfârșit, mă simt responsabil de a mă iubi și aprecia în ceea ce realizez.

Iubirea de sine este o condiție prealabilă pentru orice relație. Dacă nu mă iubesc, nu pot să mă simt capabil sau demn de a fi iubit, nici să accept dragostea celuilalt. Sunt în dezacord cu persoana care mă iubește, pentru că eu nu mă iubesc.

Creez, în sfârșit, pentru celălalt, ceea ce-mi place să primesc de la el: ascult ce îmi spune și ce nu-mi spune prin comportamentul lui nonverbal; aud ceea ce el nu reușește să-mi spună și ceea ce evocă și atinge în mine. Îmi place și admir felul sau de a-și crea viață. Într-o astfel de relație, mă simt liber să fac ce-mi place și să-l las pe celălalt să facă ceea ce-i place. Dacă observ că nu ne place nimic împreună, atunci începem să reflectăm la relația pe care o avem. Dacă avem multe puncte în comun, atunci este formidabil.

Saint Exupery spunea: “A iubi nu înseamnă să ne privim unul pe altul, ci să privim amândoi în aceeași direcție”. Eu cred că mai curând “A iubi înseamnă să ne privim mai întâi unul pe celălalt, pentru a privi apoi amândoi în aceeași direcție”.

Fragmente din cartea lui  Andre Moreau, “Psihoterapie. Metode și tehnici“, Editura Trei, 2007. Știu că nu-i frumos să copiezi citate pe blog, dar textul asta mi-a plăcut atât de mult și este atât de complet, încât am vrut să îl împărtășesc întregii lumi virtuale.

Foto: Stefan Vasilev, Unsplash

2 Comments

  • Cateva ganduri, desi e cam tarziu:

    Gasesc foarte interesant acest principiu cum ca “trebuie sa ma iubesc pe mine insumi pentru a putea iubii pe altii”. Nu stiu in ce masura este adevarat, dar in mod clar are un apel puternic si pare a fi cumva logic…

    Altii oameni spun ca nu esti “copt” pentru a avea o relatie atata vreme cat nu reusesti sa te simti bine de unul singur (de unul singur insemnand, banuiesc, doar cu amici, nu in sensul de singuratate absoluta).

    Dupa parerea mea acestea sunt doua moduri de a exprima nuante ale aceluias gand. Si in mod sigur mai exista si altele.

    Un lucru care ma intriga pe mine este ca nu prea vad exemple de relatii fericite in jurul meu. Perechile care au ramas perechi devin cumva plictisite dupa cativa ani. Bineinteles ca sunt exceptii, si inca foarte binevenite, dar mi se par putine.

    Si de aceea ma gandesc daca nu cumva capacitatea de a se iubii pe sine insusi de fapt nu este o temelie buna pentru o relatie satisfacatoare si de durata. Daca fac legatura la crestinism, ma intreb daca nu cumva tocmai capacitatea de a se uita pe sine insusi este o necesitate pentru a putea avea o relatie satisfacatoare si si de durata. Iubirea, asa cum o inteleg eu la Isus, este uitarea de sine de dragul celor pe care i-ai ales. Nu o uitare de sine care duce la anihilarea fiintei tale (caci dupa parerea mea Isus a trait toata viata sa pamanteasca cu cea mai acuta constientizare a propriei sale persoane si a rolului sau fata de ceilalti oameni) ci o uitare de sine care duce la sacrificiu pentru ceilalti.

    Ma intreb daca nu cumva si in domeniul relatiilor si al casniciei nu este asa ca doar murind gasesi viata.

    Cu privire la “necesitatea” de ne putea simti bine de unii singuri pentru a fi maturi pentru o relatie, ma intreb, din nou, daca chiar este atat de adevarata afirmatia aceasta pe cat se pare la prima vedere. Ma gandesc ca daca chiar ma simt atat de bine de unul singur, sunt oare in stare sa pun pret pe o relatie? Ce valoare are o alta persoana in viata mea, daca tot ma simt atat de bine de unul singur? Cine devine aceasta persoana pentru mine – un hobby, unul din miile de lucrusoare care dau sens vietii mele? Caci numai lucrusoarele pot fi eliminate din viata mea fara ca eu sa nu devin nefericit din cauza lipsei lor. Mi se pare mult mai normal si mai demn si mai curajos sa recunosc ca nu ma simt bine de unul singur si ca am o nevoi acuta de cineva in viata mea.

    Daca insa intelegem cele doua afirmatii despre relatii mentionate mai sus in sensul de a nu face o alta persoana responsabila pentru fericirea noastra atunci sunt de acord ele. Ma gandesc si la faptul ca, dupa parerea mea, oamenii oricum nu se pot face fericiti unii pe altii pe deplin. Si atunci de ce sa avem asteptari atat de nerealiste unii de la altii?

    Consider ca pentru a avea o relatie satisfacatoare si de durata trebuie sa invatam sa ne gasim implinirea in Isus. Si in masura in care un alt om ne poate implinii nevoile, sa ne bucuram de prezenta lui/ei in viata noastra. Si poate ca avand privirea atintita la El devenim mult mai in stare de a iubii pe cei din jurul nostru decat daca incercam sa ii iubim din propriul nostru izvor, din intertia aceastei “iubiri de sine insusi” si a aceastei “capacitati de a ne simtii bine de unii singuri”.

  • La mine dragostea nu a inceput cu iubire de sine, din contra, sunt si in zi de azi mirata ca acest om cumsecade rezista alaturi de mine, care sunt incapatanata, fac crize de nervi cand imi scapa paharul cu apa din mana, ma sustrag sistematic de la gatit si curatenie si vorbesc, desigur, foarte mult. El insa nu pare insa foarte concentrat pe detaliile acestea, poate pentru ca si el se ingrijoreaza de “defectele” lui (care mie nu mi se par a fi defecte, pentru ca nici eu nu starui asupra lor, din moment ce sunt ocupata cu ale mele). In relatia aceasta, fiecare dintre noi incearca sa fie un om mai bun, zi dupa zi, cel putin pentru ca “the significant other” pare mai cumsecade si vrem sa nu ramanem prea in urma, sau sa facem nota mult prea discordanta; mai invatam din stoicismul celuilalt, din lenea celuilalt, din umorul celuilalt, din harnicia celuilalt, din monologul celuilalt, din dialogul cu celalalt, etc….

    Nu cred ca iubirea de sine e fundamentul unei relatii. Cred ca e un mare obstacol in fatza acceptarii celuilalt. Dar ai si tu dreptate, cand sugerezi ca omul se poate dispretui pe sine atat de mult incat sa nu poata crede pe nimeni care-i spune “te iubesc”.

Comments are closed.